Lucru lesne intuibil, cheltuielile publice reprezintă întrebuinţarea unor sume de bani de către o persoană juridică – stat, instituţie, comună etc. – în vederea satisfacerii unor trebuinţe publice sau, altfel spus, în scop de utilitate publică.
În condiţiile în care creşterea cheltuielilor publice este inevitabilă, s-ar justifica întreprinderea de multiple căutări pentru reducerea efortului bugetar prin reforme administrative, prin raţionalizarea serviciilor publice etc., dar şi prin eliminarea fraudelor ori, cel puţin, reducerea lor.
La toate acestea ar trebui să îndemne, dacă nu raţiunile de legalitate, respectul pentru contribuabil, „eternul” sponsor al cheltuielilor autorităţilor de stat, fie ele centrale sau locale.
Însă, departe de a fi cazuri sporadice, ceea ce reprezintă cheltuială publică pentru anumite instituţii dă substanţă consistentă cifrei de afaceri a numeroşi operatori economici, preponderent din sectorul privat. De la afacerea Strousberg sau Skoda, dar – de ce nu? – şi mai dinainte, şi până la ingineriile de astăzi în materie de achiziţii publice, s-a demonstrat cu prisosinţă superioritatea rentabilităţii afacerilor cu… statul. Acest gen de business, având felurite faţade – livrarea fasolei pentru cazanul trupei, vânzarea materialelor sanitare şi a medicamentelor către spitale, repararea şcolilor, livrarea combustibililor şi echipamentelor pentru centrale ori pentru forţele armate etc. – , presupune o luptă aprigă pentru obţinerea comenzilor de stat. Nu de puţine ori se recurge şi la mijloace neloiale. Neloiale şi necinstite, atât fată de alţi competitori, cît şi faţă de contribuabil.
Anumiţi împuterniciţi cu mânuirea banului public, denumiţi ordonatori, de la miniştri la directori de spitale, şcoli etc., ori manageri ai companiilor din sectorul public, în condiţiile unui cadru normativ prea puţin coercitiv (lucru ce transformă, uneori, şi controlul într-un exerciţiu al inutilităţii), perpetuează (co)interesat practicile ilicite.
Magnet puternic al carierei manageriale este, astăzi, (şi) gama avantajelor ce decurg din încredinţarea preferenţială a efectuării unor lucrări publice sau furnituri diverse, avantaje ce pot depăşi de mai multe ori echivalentul oficial impozabil al recompensării muncii inclus în statul de plată.
Comisioanele, indiferent de cuantum şi formă, bine disimulate în elemente de deviz supraestimate, în marje comerciale situate peste media concurenţei etc., pot fi doar intuite, discreţia partenerilor fiind vitală.
Dacă în Vest se apreciază că mărimea rezervelor beneficiarilor de comenzi guvernamentale, create prin „umflarea” deconturilor, nu depăşeşte 3-4% din valoarea acestora, specificul practicilor autohtone, care a făcut din suprafacturare un procedeu omniprezent şi generator de corupţie, dar şi de inflaţie, ne conduce la concluzia că, la noi, rezervele în cauză întrec cu mult atari limite.
Reglementările în materie de achiziţii publice sînt departe de a fi infailibile; acestea nu pot preveni şi sancţiona în toate cazurile desemnarea nemeritată a câştigătorilor comenzilor de stat, şi nici repararea patrimoniului prejudiciat prin suprafacturare sau, mai grav, prin facturarea unor produse ori lucrări imaginare, de care nu s-a beneficiat nicicând.
Fisurile în plan legislativ favorizează recurgerea la numeroase trucuri menite să confere aparenţă legală diverselor manevre frauduloase. Se constată, uneori, că lucrările suplimentare, faţă de cele contractate iniţial, „neprevăzute”, regăsite în addendum-uri repetate, depăşesc de mai multe ori valoarea contractului de bază; se evită, astfel, organizarea unei licitaţii riguroase (obligatorii, de la un anumit plafon valoric al achiziţiei) şi se creează premisele unor câştiguri suplimentare pentru „parteneri”. Selectarea ofertei „celei mai avantajoase”, din minimum trei variante (în cazul achiziţiilor ce nu presupun licitaţii) nu mai ridică de mult probleme: întotdeauna este desemnat câştigător cine trebuie.
În consecinţă, pentru nu se ştie cît timp, hemoragia banului public, pe căile sugerate, va fi compensată de contribuabili, plătitori ai taxelor şi impozitelor către autorităţi.
