Valiza regala, pe maini bune

Valiza regala, pe maini bune. Noi incotro ?

– marginalii la emisiunea „Semnaturi celebre” cu Principele Radu al Romaniei

Mai este oare nevoie in lumea de azi, mai ales in cea romaneasca, de recursul la o pilda morala care sa ne scoata din ratacire si sa ne ajute sa ne recentram cautarea drept tenace recuperare a pierdutului confort identitar de odinioara ?

Unii, multi sau putini, se va vedea, se incapataneaza sa creada in aceasta nevoie peste timp. In refacerea, macar, a acestei nevoi, acestei motivatii. Principele Radu se obstineaza sa preia aceasta grea raspundere pe umerii Casei Regale, intr-o zdrobitoare proportie. Emisiunea- confesiune de la Radio Romania, realizata de temerara Denise THEODORU, s-a inscris in acest ciclu al luptei pentru a-i reda democratiei sensul platonician, de care vorbea mentorul lui Havel, filosoful Jan Patocka, anume definirea ca „grija pentru Sufletul Cetatii”. Este fascinanta in sine discretia constructiei in filigran a demersului initiat de Principe. Toate ingrijorarile noastre de zi cu zi cedeaza locul – in viziunea sa tonica, in cele din urma – nevoii de combatere a instrainarii si fricii printr-o constructie intens simbolica, ce spera sa secrete acea legitimitate resuscitata a cetateniei, dupa care tanjeste inca orice minte necorupta de mirajele post-comunismului autohton. Aproape asa cum vedea B. Fundoianu (Fondane) recaptarea realului tocmai prin exercitiul de autenticitate/autentificare oferit de Poezie .

Evident, pare in principiu un traiect la marginea Utopiei. Daca ne uitam, totusi, in istorie, chiar in cea recenta, multe schimbari de profunzime au intervenit tocmai dupa lungi traversari ale desertului si ne-regasirii popoarelor. Autorul „Provizoratul istoric” are in vedere tocmai o zgaltaire a constiintelor sedate (cate or mai fi ramas si acelea) si pivotarea actului terapeutic pe trei axe ale cautarii: reechilibrarea intre cautarile identitare individuale, pe de o parte si reflectarea lor in forta de responsabilizare reala a institutiilor; aflarea unui raspuns adecvat la nevoia de ocrotire resimtita de oameni, dar nu pe linie populist- asistentialista, ca pana in prezent, ci in sens participativ, implicant; recastigarea increderii in Celalalt pe baza incredintarii in competentele profesionale si (post)-morale intre indivizi, ca si popoarele europene insele. Identitatea in declin a unei natii n-ar putea fi contracarata decat in oglinda, printr-un urias efort de redobandire a increderii de sine – cam acesta ar fi mesajul regal de acum.

Discursul ascultat aseara s-a prezentat si ca o aristocrata cravasare a derivei oamenilor care intruchipeaza sau isi inchipuie ca intruchipeaza virtutile Statului roman. Asadar, nicio dara de zeflemea sau resentiment nu s-au putut desprinde in urma discutiei, doar o imensa asteptare ranita, ce ar merita alinata printr-o alta ipostaziere a liderilor si intelectualilor fata de proprii cetateni. Nu in cele din urma, invitatul a acceptat faptul ca, din pacate, criza de constiinta a elitelor este mult mai extinsa, la scara europeana, si, de aceea, in cadrul terapeuticii de care vorbeam, este necesara si o reductie, pe cat posibila, a sado-masochismului intelectual, care parca le rapeste multora minima luciditate.

De buna seama, ar fi necesar sa asteptam in mod activ ca toate aceste seminte pe care se straduieste sa le sadeasca Principele nostru sa rodeasca deplin. In fond, este o chemare pe care am putea-o resimti in suflet fiecare dintre noi, daca am sti sa ascultam cum se cuvine. Prin vocea Principelui, avem acces la o sansa de meditatie in plus asupra unui raport mai just intre fragilitatea propriei conditii vremelnice si nevoia umana de intemeiere pe baza a „ceva mai presus de noi insine”, nu doar in ceruri, ci deja din viata aceasta cu toate radiatiile ei toxice sau prielnice, dupa caz. Si ar mai fi ceva. Valiza Regelui, micul univers ocrotitor la greu al supravietuirii  prin potrivnica noastra Istorie, la care facea referire mai tanarul reprezentant al Casei Regale, s-a intors, dupa decenii de peregrinari acasa.

Acum stim ca va ramane pe maini bune. Ar mai fi nevoie doar sa incepem sa credem si noi ca mai este o sansa sa revenim, in fine, din ratacirea stalinista nu prin consumism desantat, ci prin re-asumarea raspunderii: de a nu fi calatorit chiar degeaba pe aceste mirifice plaiuri si in aceasta, altfel, apasatoare viata.